EuRoQuod

Rețeaua națională de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene

Unelte utilizator

Unelte site


r4_2009_articol_notiune_creditor

Cazurile în care o instituție publică poate avea calitatea de „creditor”, în sensul Regulamentului (CE) nr.4/2009

13.10.2013, jud. Andrei Iacuba

I. Noțiunile de „creditor” și „debitor” al unei obligații de întreținere, în sensul Regulamentului

Potrivit art.2 al.1 pct.10 din Regulament, „creditor” înseamnă orice persoană fizică căreia i se datorează sau se pretinde că i se datorează întreţinere.

În conexiune cu Convenția de la Lugano din 30.10.2007 s-a arătat că respectivul „concept de „creditor“ al obligaţiei de întreţinere este un concept independent, care trebuie să fie determinat fără a se face trimitere la dreptul naţional al instanţei învestite. Nu este posibilă distincţia între o persoană al cărei drept la plata întreţinerii a fost recunoscut şi o persoană al cărei drept nu a fost încă stabilit, prin urmare conceptul nu acoperă numai persoana al cărei drept la întreţinere a fost deja stabilit printr-o hotărâre anterioară, ci şi persoana care solicită întreţinere pentru prima dată “.1)

Spre deosebire de dispoziţiile Convenției de la Lugano, Regulamentul (CE) nr.4/2009 consacră aceeași soluție în mod expres, incluzând în sfera noțiunii de creditor atât persoana a cărei creanță de întreținere a fost anterior stabilită, cât și pe aceea care doar pretinde, la momentul care interesează în cauză, existența unei astfel de obligații, printr-o procedură judiciară.

Din redactarea textului, care se referă la „persoana fizică“ s-ar părea că, similar Convenţiei menţionate, conceptul de creditor nu poate include un organism public, care ar introduce o acţiune pentru a recupera sumele pe care le-a plătit creditorului întreţinerii, în ale cărui drepturi s-a subrogat împotriva debitorului.2)

Cu toate acestea, în cazul Regulamentului (CE) nr.4/2009, şi exclusiv în sensul unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri în materie de obligaţii de întreţinere, termenul „creditor“ include organismele publice care au dreptul de a acţiona în numele şi pe seama unei persoane căreia îi este datorată întreţinere sau de a solicita rambursarea prestaţiilor acordate creditorului cu titlu de întreţinere.3)

Prin urmare, creditor poate fi şi o persoană juridică, dar numai pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri deja existente privind o obligaţie de întreţinere şi numai dacă sunt îndeplinite cerinţele ipotezelor prevăzute de art.64 al.3 lit.a şi b din Regulament.

Mai mult, conform art.64 al.1, o instituţie publică poate avea calitatea de „creditor“ şi poate formula o cerere de recunoaştere/executare nu numai când acţionează în locul unei persoane fizice, dar chiar şi atunci când acţionează în locul unei alte instituţii publice căreia i se datorează rambursarea pentru prestaţii furnizate în locul întreţinerii (prin urmare persoana juridică acţionează în locul şi pe seama altei persoane juridice).

Din punct de vedere al dreptului naţional rezultă, în primul rând, că şi procurorul poate avea calitatea de „creditor“ şi poate formula o cerere de recunoaştere/executare a unei hotărâri privind o obligaţie de întreţinere, însă numai în condiţiile art.92 C.p.c.. Potrivit al.1 al acestui text de lege, procurorul poate porni acţiunea civilă numai atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor şi în alte cazuri expres prevăzute de lege şi, de asemenea, potrivit al.5, procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea unor astfel de persoane.

În al doilea rând, ar putea avea calitatea de „creditor“ Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, din subordinea consiliilor judeţene sau ale consiliilor locale ale sectoarelor mun.Bucureşti, or reprezentanţii acestor din urmă instituţii, în contextul art.120 rap. la art.63 din Legea nr.272/2004.4) Conform ultimului text de lege indicat, Comisia pentru protecţia copilului5) sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei.6) Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucuresti de unde provine copilul.

S-a arătat că, în circumstanţe excepţionale, chiar şi un stat poate avea calitatea de „creditor”, în sensul art.56 al Regulamentului, respectiv atunci când, prin intermediul autorităţii centrale, se formulează o cerere de recuperare a cheltuielilor (avansate de acel stat ca ajutor public judiciar) de la partea care cade în pretenţii.7)

În ceea ce privește „debitorul” obligației de întreținere, Regulamentul îl definește ca fiind orice persoană fizică care datorează sau se pretinde că datorează întreţinere.

Spre deosebire de situaţia „creditorului“, „debitor“ al obligaţiei de întreţinere nu poate fi decât o persoană fizică, fără a fi posibile derogări. Orice prestaţie datorată de o persoană juridică unei persoane fizice nu are natura unei obligaţii de întreţinere şi nu intră în domeniul de aplicare al prezentului Regulament.

II. „Creditorul” - instituție publică - Capitolul VIII al Regulamentului

Deşi, astfel cum am arătat, art.2 al Regulamentului defineşte creditorul ca fiind o persoană fizică, o derogare de la această regulă este instituită prin prevederile art.64.

Cu toate acestea, derogarea în discuţie este numai parţială. Astfel, o persoană juridică(în sens larg) poate fi „creditor“ numai dacă este vorba de o instituţie publică, deşi ar fi posibil ca şi o persoană juridică de drept privat să se găsească în situaţia de a efectua prestaţii către creditor, în locul întreţinerii datorate de către debitor. Cu toate acestea, unei astfel de persoane nu i se aplică dispoziţiile Capitolului VIII.

Calitatea de „instituţie publică“ va fi apreciată după criteriile furnizate de dreptul naţional al respectivei persoane juridice. Considerăm că noţiunea ar trebui interpretată cât mai larg posibil, putând fi incluse în sfera instituţiilor şi organizaţii constituite după regulile de drept privat, dar care sunt mandatate de legea naţională să realizeze un serviciu public sau să servească unui interes public(aşa-numitele stabilimente de utilitate publică).

În al doilea rând, calitatea de „creditor“ al unei instituţii publice este limitată la formularea unei cereri de recunoaştere, încuviinţare a executării sau, după caz, de executare a unei hotărâri judecătoreşti. Regula, care rezultă din art.64 al.1, are cel puţin două consecinţe; prima este că nu poate fi vorba de o cerere de stabilire sau de modificare a obligaţiei de întreţinere, ci numai de cererile necesare pentru punerea în executare a unei astfel de obligaţii(deja stabilită printr-o hotărâre) pe teritoriul unui alt Stat Membru; a doua constă în faptul că, spre deosebire de cazul persoanei fizice, calitatea de creditor a persoanei juridice este în mod necesar efectivă, iar niciodată potenţială. Dreptul la acţiune al instituţiei este condiţionat de împrejurarea că dreptul său a fost deja stabilit de instanţa de origine, printr-o hotărâre executorie, punându-se numai problema recunoaşterii și/sau executării acesteia într-un alt stat.

Dispoziţiile al.1 permit instituţiei publice să aibă calitatea de creditor fie în temeiul unei relaţii de reprezentare a creditorului, prevăzută de legea naţională a respectivei instituţii, fie a subrogaţiei în drepturile creditorului, fie pentru valorificarea unui drept propriu, născut din împrejurarea că respectiva instituţie a furnizat creditorului anumite prestaţii în locul întreţinerii datorate de către debitor. Această ultimă ipoteză constituie un element de noutate faţă de sistemul altor instrumente internaţionale în materie. De asemenea, art.64 extinde indirect, din acest punct de vedere, domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr.4/2009, astfel cum este circumstanţiat prin prevederile al.1, întrucât atunci când instituţia acţionează pentru valorificarea unui drept propriu ea nu urmăreşte propriu-zis valorificarea unei obligaţii de întreţinere, ci realizarea unei obligaţii aflate numai în legătură cu obligaţia de întreţinere şi care ar putea avea ca izvor juridic, mai degrabă, îmbogăţirea fără justă cauză.

Cu privire la al.1 se mai impune precizarea că o instituţie publică care a acordat prestaţii creditorului obligaţiei de întreţinere în locul întreţinerii datorate de către debitorul acestei obligații şi care urmăreşte rambursarea acestora de către debitor poate acţiona fie direct, fie prin intermediul altei instituţii, mandatate să o reprezinte în baza unei dispoziţii legale naţionale(de altfel al.1 al art.64 reglementează această situaţie mediată ca fiind ipoteza tip).

Dreptul unei instituţii publice de a acţiona fie pe numele şi pe seama creditorului obligaţiei de întreţinere, fie pentru valorificarea creanţei sale proprii se stabileşte pe baza legii interne a statului instituţiei respective( art.64 al.2). Soluţia este logică, mai ales că instituţiile au calitate să acţioneze numai pentru recunoaşterea/încuviinţarea executării sau executarea unei hotărâri preexistente, astfel încât, de principiu, creanţa respectivei instituţii sau dreptul său de a acţiona în numele creditorului obligaţiei de întreţinere a fost deja stabilit de instanţa de origine la momentul la care se pune problema aplicării Regulamentului.

Conform dispoziţiilor art.64 al.4, instituţia publică care solicită recunoaşterea şi încuviinţarea executării sau executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să prezinte, la cerere, documentele necesare pentru a face dovada drepturilor sale în conformitate cu al.2 şi a furnizării prestaţiilor către creditor. Solicitarea de a se prezenta documentele necesare poate aparţine oricăreia dintre părţi(primul interesat diind debitorul) sau instanţei din statul de executare, din oficiu. O problemă o ridică posibilitatea de a se cere, în cadrul unei astfel de solicitări, ca instituţia în cauză să prezinte „documente necesare pentru a face dovada (…) furnizării prestaţiilor către creditor“. Verificarea pe care este îndreptăţită s-o facă instanţa din statul de executare asupra acestui aspect trebuie să fie în principiu formală şi atent circumstanţiată, pentru a nu se ajunge în fapt la o revizuire pe fond a hotărârii cu privire la care se solicită recunoaşterea, încuviinţarea executării sau executarea, întrucât art.64 nu poate fi considerat că derogă de la prevederile art.42 din Regulament(care interzice o astfel de reexaminare a aspectelor ținând de fondul obligației de întreținere).

Pentru situaţia din România trebuie luate în considerare prevederile art.63 din Legea nr.272/2004, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora, la preluarea unui copil în sistemul de protecţie specială, părinţii acestuia pot fi obligaţi, fie de comisia pentru protecţia copilului, fie de către instanţă, după caz, la o „contribuţie lunară la întreţinerea copilului“ (calculată în condiţiile prevăzute de Codul Civil pentru pensia de întreţinere), care se face venit la bugetul judeţului sau al sectorului mun.Bucureşti. De asemenea, Ministerul Public poate introduce orice acţiune judiciară(deci şi o cerere de exequatur) pentru apărarea anumitor categorii de persoane, aflate în situaţii vulnerabile, conform art.92 C.p.c.

Este de precizat că dispozițiile art.63 din Legea nr.272/2004 au fost modificate recent, prin Legea nr.257/2013(M.Of. Nr.607/30.09.2013), actualul text de lege fiind formulat într-o manieră imperativă și stabilind că, după caz, comisia pentru protecția copilului sau instanța care a dispus plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, și cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea acestuia, în condițiile stabilite de Codul civil. Sumele astfel încasate se constituie venit la bugetul județului, respectiv la cel al sectorului municipiului București, de unde provine copilul. În pofida acestei formulări imperative (va stabili), rămâne în continuare discutabil dacă instanța are a se pronunța din oficiu asupra unei astfel de chestiuni, chiar și potrivit noii reglementări, atât timp cât așa-zisa contribuție lunatră a părinților la întreținerea copilului nu se reflectă în mod direct asupra bunăstării acestuia(ci se face venit la bugetul local), pentru copil acordându-se de fapt pe parcursul măsurii de plasament alocația lunară de plasament în sumă fixă. Prin urmare, opinăm că, așa cum era cazul și în ceea ce privește forma anterioară a Legii nr.272/2004, contribuția respectivă nu reprezintă de fapt o prestație propriu-zisă de întreținere, ci o modalitate de rambursare de către părinți a prestațiilor acordate de stat pentru întreținerea copilului(mai apropiată ca natură juridică de o amendă civilă sau de o prestație fiscală decât de o obligație de întreținere propriu-zisă, întrucât deși întinderea ei se stabilește cu luarea în considerare a nevoilor copilului, acesta nu va primi de fapt nimic în plus decât alocația lunară de plasament, stabilită de art.119 din Legea nr.272/2004 în cuantum fix, prin raportare la indicatorul social de referință).

Astfel fiind, considerăm că nu pot fi aplicabile normele derogatorii de la dreptul comun care impun instanței judecătorești să se pronunțe din oficiu asupra pensiei de întreținere, sintagma „dacă este cazul” din textul art.63 din Legea nr.272/2004 având nu numai un înțeles de drept substanțial (stabilind obligația instanței de a verifica posibilitățile materiale ale părinților înainte de a-i obliga la plata respectivei contribuții), dar și un înțeles procesual (fiind nevoie ca un astfel de capăt de cerere să fi fost formulat de către beneficiarul sumelor în cauză, respectiv de către autoritățile locale, prin intermediul DGASPC).

Un alt element de noutate adus de Legea nr.257/2013 îl constituie faptul că dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța va obliga părintele apt de muncă să presteze între 20 - 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.

Actualizat 13.10.2013

1)
Fausto Pocar - Raport Explicativ asupra Convenţiei de la Lugano din 2007, J.Of. al UE, C319/1, 23.12.2009, par.55.
2)
idem
3)
Considerentul 14 din Preambulul Regulamentului.
4)
M.Of.557/2004.
5)
Comisia pentru protecţia copilului instituie măsurile de protecţie specială atunci când există acordul părinţilor în acest sens.
6)
În prezent aceste condiţii sunt stabilite prin Codul Civil.
7)
V.Onaca, I.Burduf - Regulamentul (CE) nr.4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008, Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 şi Convenţia de la Haga din 23 noiembrie 2007, partea a VI-a, Revista Română de Jurisprudenţă nr.2/2012.
r4_2009_articol_notiune_creditor.txt · Ultima modificare: 18.10.2019 09:33 de către 127.0.0.1

Donate Powered by PHP Valid HTML5 Valid CSS Driven by DokuWiki