EuRoQuod

1. Dacă art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 referitor la acceptarea competenței instanței române de către pârât nu este aplicabil, atunci pasul următor constă în verificarea aplicabilității art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009.

Instanța română sesizată cu o cerere având ca obiect accesoriu plata unei pensii de întreținere va stabili că este competentă să soluționeze acțiunea dacă va constata ca fiind incident în cauză oricare din criteriile prevăzute de art. 3, respectiv dacă în Romania se află:

(a) reședința obișnuită a pârâtului; sau
(b) reședința obișnuită a creditorului; sau
(c ) dacă este competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază exclusiv pe cetățenia uneia dintre părți; sau
(d) dacă este competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți.

Prorogarea legală a competenței în temeiul art. 3 lit. ( c)

Condițiile în care operează, indiferent dacă reclamantul este creditor sau debitor al obligației de întreținere, sunt următoarele:

• potrivit legii forului, instanța de judecată este competentă să soluționeze capătul principal de cerere relativ la starea persoanei; astfel, capătul principal de cerere poate privi:
  • desfacerea căsătoriei prin divorț
  • constatarea nulității căsătoriei/anularea căsătoriei
  • filiația (de ex. acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, tăgada paternității copilului din căsătorie, acțiune în contestarea filiației din căsătorie, etc)
  • încuviințarea adopției, desfacerea, declararea nulității adopției
  • separarea de drept (nu în România)
• capătul de cerere privind întreținerea este accesoriu
• competența asupra capătului principal de cerere nu se întemeiază exclusiv pe cetățenia unei părți (de ex. dacă instanța a stabilit că e competentă asupra capătului principal de cerere privind divorțul în temeiul art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, niciunul din criteriile prev. de acest articol nu este sau nu este exclusiv cel al cetățeniei uneia dintre părți).

Prorogarea legală a competenței în temeiul art. 3 lit. (d)

Condițiile în care operează, indiferent dacă reclamantul este creditor sau debitor al obligației de întreținere, sunt următoarele:

• potrivit legii forului, instanța de judecată este competentă să soluționeze capătul principal de cerere relativ la răspunderea părintească; astfel, capătul principal de cerere poate privi:
  • pentru copilul din afara căsătoriei – stabilirea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti (Exemplul 3) sau modificarea exercitării autorităţii părinteşti anterior stabilită;
  • pentru copilul din căsătorie, după desfacerea căsătoriei soţilor, a intervenit o modificare a măsurilor privind situaţia copilului, de exemplu, prin hotărârea de divorţ, s-a stabilit că părinţii vor exercita în comun autoritatea părintească, locuinţa minorului a fost stabilită la mamă, tatăl fiind obligat la pensie de întreţinere, iar ulterior, se solicită prin acţiunea principală stabilirea locuinţei minorului la tată, cu obligarea mamei la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorului (Exemplul 4).
• noțiunea autonomă de „răspundere părintească”, definită la art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;
• „titular al răspunderii părintești” (art. 2 pct. 8) înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil;
• „încredințare” (art. 2 pct. 9) înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință;
• „drept de vizită” (art. 2 pct. 10) înseamnă în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite;
• capătul de cerere privind întreținerea este accesoriu
• competența asupra capătului principal de cerere nu se întemeiază exclusiv pe cetățenia unei părți

Raportul dintre criteriile prevăzute la lit. ( c) și (d)

Astfel cum am precizat anterior, cele patru criterii de competență prevăzute de art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 sunt alternative, ceea ce semnifică faptul că sunt competente să soluționeze o cerere privind obligația de întreținere atât instanța de la reședința obișnuită a pârâtului (potrivit art. 3(a)), cât și instanța de la reședința obișnuită a creditorului (art. 3(b)), sau instanțele de la lit. ( c) sau (d), conflictul de competență urmând să se rezolve potrivit regulilor referitoare la litispendență și conexitate prevăzute de Regulament.

În situația în care o instanță dintr‑un stat membru este sesizată cu o acțiune privind separarea sau desființarea legăturii conjugale dintre părinții unui copil minor, iar o instanță din alt stat membru este sesizată cu o acțiune privind răspunderea părintească asupra acestui copil, o cerere având ca obiect o obligație de întreținere față de același copil este accesorie numai acțiunii privind răspunderea părintească.

2. Dacă niciunul dintre criteriile prevăzute la art. 3 nu este întrunit, atunci instanța va proceda la verificarea aplicabilității art. 6 sau 7 (în această ordine), abordată aici.