EuRoQuod

Situație de fapt și proceduri:
La data de 31.08.2008, în fața Tribunalului București, creditoarea A, cu sediul în România, cheamă în judecată pe debitoarea B, cu sediul în Bordeaux, Franța, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata sumei de 350.000 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate în perioada 2006-2008, rezultate din relația contractuală dintre creditoare și agenția debitoarei din România.
Debitoarea se apără cerând suspendarea acțiunii, arătând că împotriva sa a fost deschisă la 31.05.2006 o procedură de insolvență principală în Franța, iar potrivit art. 16 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, efectele acestei proceduri trebuie recunoscute automat și în România, unul dintre efecte fiind suspendarea oricăror urmăriri individuale.
În răspunsul la întâmpinare, creditoarea arată că Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 nu este aplicabil, dat fiind că România nu era stat membru UE la momentul deschiderii procedurii principale în Franța.
Ce va decide instanța română?

Soluție:
1. Problema care se pune în speță este cea a aplicabilității ratione temporis a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.
Instanța română va aplica mutatis mutandis raționamentul Curții din cauza ERSTE Bank Hungary, C-527/10, pct. 33-36.
2. Pentru a determina legea aplicabilă efectelor deschiderii procedurii, se aplică regula generală prevăzută la art. 4 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000: în lipsa unei dispoziții contrare din regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschis procedura.
Art. 4 alin. 2 lit. f din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 prevede expres ca intrând în domeniul de aplicare al legii statului de deschidere `efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare.”
Potrivit legii franceze, aplicabile efectelor deschiderii procedurii, potrivit regulii prevăzute la art. 4 alin. 1 și alin. 2 lit. f din Regulament, deschiderea procedurii principale suspendă automat urmăririle individuale.

Aplicabilitatea ratione loci a regulamentelor UE

Exemplul 1

Situație de fapt și proceduri:
X, o companie cu COMI (centrul intereselor principale ale debitorului) în SUA are o sucursală în București, România, care coordonează vânzările din Europa Centrală. Y, creditor polonez are o creanță împotriva lui X pentru prețul unor echipamente vândute de sucursala sa din București. Pentru recuperarea acestei creanțe, Y formulează o cerere de deschidere a procedurii de insolvență împotriva sucursalei lui X cu sediul în București.

Soluție:
1. Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 nu este aplicabil, întrucât centrul intereselor principale ale debitorului nu este situat în UE.
2. Prin urmare, se aplică regulile de drept intern în materie. Sucursala lui X, împotriva căreia se solicită deschiderea procedurii de insolvență, are sediul în București. Așadar, devine aplicabilă regula de competență prevăzută la art. 8 din Legea nr. 85/2014 (Codul insolvenței) - este competent internațional tribunalul în a cărui circumscripție se află sediul principal (Tribunalul București).

Aplicabilitatea ratione materiae a regulamentelor UE

Exemplul 1

Situație de fapt și proceduri:
La 28 mai 2014, Tribunalul Specializat Cluj a deschis o procedură de insolvență împotriva societății K., al cărui sediu social se află în Cluj Napoca.
Lichidatorul societății K. a sesizat Tribunalul Specializat Cluj cu o cerere prin care solicita obligarea societății M., al cărei sediu social este situat în Germania, la plata, cu titlu principal, a sumei de 194 077.76 euro, datorată pentru serviciile de intermediere prestate de K. în beneficiul lui M., în special în Franța și în Germania.
M. contestă această competență arătând că litigiul intra în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001, iar nu în cel al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.

Soluție:
1. Faptul că creditorul are sediul pe teritoriul altui stat decât debitorul atrage incidența normelor internaționale.
2. În a doua etapă, judecătorul național va verifica aplicabilitatea în speță a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 după următoarele criterii:

• acțiunile excluse, potrivit art. 1 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, din domeniul de aplicare al acestuia din urmă, întrucât se încadrează la „falimente, concordate sau proceduri similare”, intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 (Hot. Nickel & Goeldner Spedition, C-157/13.
• în mod simetric, acțiunile care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (punctul 21).
• domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 nu trebuie să facă obiectul unei interpretări largi. Numai acțiunile care derivă direct dintr-o procedură de insolvență și care sunt strâns legate de aceasta („acțiunile conexe”) sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Pe cale de consecință, numai aceste acțiuni intră în domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 (punctele 22 și 23).
• Curtea a reținut drept criteriu determinant pentru a identifica domeniul în care se încadrează o acțiune nu contextul procedural în care se înscrie acea acțiune, ci temeiul juridic al acesteia din urmă. Potrivit acestei abordări, trebuie să se stabilească dacă dreptul sau obligația care servește drept temei al acțiunii își are originea în normele comune de drept civil și comercial sau în norme derogatorii, specifice procedurilor de insolvență (punctul 27).

Potrivit acestor criterii, judecătorul român decide să aplice Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
3. În continuare, instanța română va verifica în primul rând dacă sunt competente internațional, apoi material și teritorial să soluționeze acțiunea, după care vor determina legea aplicabilă cererii cu care au fost învestite.
Judecătorul național va aplica prin urmare criteriile de competență prevăzute de Regulamentul 44/2001, respectiv:

• art. 2: criteriul domiciliului pârâtului, în Germania,
• art. 5 alin. 1 lit. b a doua liniuță: instanța de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată,
• în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile (Germania și Franța).

Pârâtul s-a prezentat și a contestat competența.
Instanța stabilește că nu este competentă nici ea, nici o altă instanță română și respinge cererea ca nefiind de competența jurisdicției române (cererea nu se declină în favoarea instanței străine).
Hotărârea instanței este supusă recursului la instanța ierarhic superioară.